gradinitapp22timisoara

CE SPUN PĂRINŢII?

GRĂDINIŢA - SUFLET, CUNOAŞTERE ŞI....DINCOLO DE ELE
Vlad GHERCOTĂ

Fost elev în această unitate şi tatăl unui copil care frecventează acum această grădiniţă
Orice început e o iniţiere în ceva, un prim pas dincolo de sânul hiperprotector, de cele mai
multe ori, al familiei. Adevărata copilărie se naşte la grădiniţă. Aici începe, cu inocenţa şi
timiditatea inerente vârstei, maturizarea noastră de mai târziu. Aici, semnele bunei cuviinţe, ale
igienei elementare se fixează în personalitatea viitorului şcolar. Acum se învaţă ce-i jocul, se
descoperă abilităţi, se cultivă deprinderi şi se dezvoltă îndemânări, se însuşeşte valoarea
competiţiei dar şi munca în echipă, lucruri indispensabile în devenirea oricăruia dintre noi.
Grădiniţa cu program prelungit nr.22 nu a însemnat pentru mine doar aceste repere ce
m-au modelat şi m-au ajutat să mă dezvolt ca om. A fost mult mai mult: prietenie dincolo de
simpla socializare, imaginaţie şi creativitate, descoperire. În mine şi în toţi colegii mei absolvenţi
ai acestei instituţii de învăţământ s-a creat o lume ce ne-a ajutat să interacţionăm şi să ne
integrăm în universul celorlalţi.
Toţi purtăm amprenta unor educatoare sub al căror zâmbet am tresărit bucuroşi ori
mustrarea cărora ne-a ajutat să ne corectăm. Există în memoria mea, undeva, fixată fizionomia
celor ce m-au îndrumat în descoperirea lumii. Din inocenţa copiilor, din privirea lor care
îmbrăţişează fiecare cuvânt al educatoarei renaşte în noi imaginaţia copilului ce am fost.
Prin copilul meu, Antonia, mă reîntâlnesc cu prima zi de grădiniţă, retrăiesc momentele
frumoase cu „doamnele mele” educatoare ce m-au ajutat să fac artă dintr-un şerveţel, să îmbin
culori în fascinante desene ori să creez o lume prin teatrul de păpuşi. Am descoperit un univers în
această grădiniţă şi acum, ca adult, ca tată am conştientizat importanţa educaţiei temeinice şi
profunde pe care am primit-o aici. Acum, când păşesc înapoi în timp prin fiica mea, am şansa să
redescopăr gustul copilăriei dintr-o altă perspectivă. Nu mai pot retrăi aceleaşi senzaţii pe care le
citesc în ochii uneori miraţi, alteori curioşi ai Antoniei. Noi adulţii gustăm lacrima altfel. Ochii mi se
umplu de lacrimi pentru că aud şi văd cum îmi creşte copilul. Mă sperie gândul că s-a desprins
puţin de noi, că va avea propriile aripi să zboare prin lumi de cunoaştere, dar sunt impresionat şi
mândru când îmi cântă primul cântecel, când recită versuri despre iarnă la serbarea de Crăciun
ori când îmi arată vreo pictură cu degetele.
Aici, în această grădiniţă, copilul meu are acces la o lume bogată în învăţături, în idei dar şi
senzaţii, sentimente. E minunat că acest univers complex le este mult mai accesibil atunci când
sunt îndrumaţi de cadre didactice care mai cred încă în ideea că educaţia şi cunoaşterea sunt
adevăratele comori în existenţa fiecăruia dintre noi.
Pentru că lucrurile bune sunt şi cele durabile, pentru că timpul este cel care alege mi-a fost
uşor să optez. Grădiniţa în care am crescut trecuse proba timpului, din punctul meu de vedere,
reuşise să pregătească generaţii de copii pentru şcoală şi viaţă fără să coboare ştacheta.

Din nou acasă...
Mihaela DĂESCU

Fostă elevă în această unitate şi mama unui copil care frecventează acum această grădiniţă
Numele meu este Mihaela Dăescu şi când mă gândesc la mine, la copilărie, văd o fetiţă de
cinci ani micuţă, timidă, ce păşeşte cu puţină teamă şi multă curiozitate pentru prima oară pe
holurile grădiniţei cu numărul 22. Strângeam cu emoţie mâna caldă a mamei mele şi mă întrebam
ce mă aşteaptă în spatele uşilor frumos colorate...
Anul trecut, în septembrie, după 27 de ani, am păşit din nou, cu aceeaşi emoţie, ţinând
caldă, mâna fiului meu, care privea cu uimire şi curiozitate uşile frumos colorate întrebându-se,
ca şi mine cândva, ce se ascunde în spatele lor. Am intrat şi, uitându-mă în jur, m-am simţit plină
de bucurie şi, în acelaşi timp, de linişte. Era ca şi cum mă întorceam acasă; îmi regăseam un
vechi album de familie: jocuri, cântece de copii, voci calde şi blânde de mame, culori, poezii,
universuri amestecate de ghicitori, lucruri noi, lucruri neştiute.
Uşor diferită, grădiniţa şi-a deschis porţile acum pentru fiul meu şi pentru alţi copii ai căror
părinţi păşesc, poate la fel ca mine, din nou pe holurile copilăriei lor.
Pot spune că, exceptând amprenta modernităţii, observată în aranjamentele interioare şi
dotările tehnice ale sălii de clasă, am regăsit acelaşi curcubeu de culoare şi voie bună
dintotdeauna: panourile uriaşe pe care tronau realizările zilnice ale fiecărui copil - motiv de
mândrie şi bucurie pentru fiecare părinte - tablourile ceramice pe care le număram în fiecare zi în
drumul spre clasă, dulăpioarele cu rafturi micuţe şi numele fiecărui copil scris cu dragoste,
pătuţurile - leagăn de vise şi poveşti pentru fiecare micuţ cavaler sau prinţesă - toate mi-au lăsat
loc în suflet celui mai vechi şi unic sentiment: acela de APARTENENŢĂ. Am simţit că aparţin
acelui loc aşa cum aparţin casei mele sau casei bunicilor. Am dorit să fiu aici, acum, împreună cu
fiul meu, aducându-i acelaşi cadou pe care l-am primit şi eu: o copilărie frumoasă, fericită, plină
de candoare, realizări şi învăţături, în acelaşi loc în care am fost atât de fericită eu, este în
prezent copilul meu, şi, poate, peste încă o generaţie, vor fi şi nepoţii mei: Grădiniţa nr. 22 - sau
ACASĂ.